Avem presedinte nou. Dar hai sa-i cunoastem si atributiile!

Sursa foto: B1.ro

România are, începând de alaltăieri, un nou președinte, ales pe fondul unui entuziasm rar întâlnit la noi în țara. Iar acest entuziasm naște niște așteptări destul de mari, așteptări care s-ar putea să nu poată fi îndeplinite de către președinte, nu pentru că nu ar vrea, ci pentru că nu are pârghii instituționale pentru a le realiza.

Constituția noastră actuală are o anomalie care este dată de faptul că vine într-un moment în care unul dintre cei mai fioroși dictatori comuniști, Nicolae Ceaușescu, a fost îndepărtat de la putere cu mult sânge. Anomalia constă în faptul că, deși funcția de președinte beneficiază de cea mai mare legitimitate din punct de vedere electoral, este foarte mult golită de atribuții, dată fiind experiența nefastă dinainte de ’89, când puterea era prea multă în brațele unui singur om. Spre comparație, un președinte român are tot timpul între 5 și 6,5 milioane de voturi în spatele lui. Voturi valide! Partidele care formează parlamentul, și care dau și Guvernul se pot lăuda cu jumătate din numărul respectiv de voturi. Asta în cel mai bun caz.

În Constituția României, dacă ne uităm la Titlul III (Autorități publice), Capitolul II îi este dedicat întregime președintelui statului. Un important rol care i se conferă, prin articolul 80, alin. 2, este acela de mediator între puterile statului și între stat și societate. Textul respectivului alineat ne mai spune și că președintele veghează asupra respectării Constituției. Cu alte cuvinte, Constituția îl situează, cel puțin din acest punct de vedere, în afara puterilor statului (puterea legislativă, executivă și judecătorească), el mediind doar ca acestea să conlucre bine, respectând prerogativele constituţionale ale fiecăreia în parte. Un fel de arbitru, practic. Şi de aceea președintele nu are voie să facă parte dintr-un partid politic (cu prilejul alegerii sale în funcție, are loc şi demisia din partidul care l-a susținut în alegeri, dacă a fost membru).

Din această mediere rezultă anumite atribuții care pot influența într-o mică măsură pe fiecare din cele trei puteri ale statului. Ori care pot influența chiar într-o mai mare măsură, dacă sunt exercitate prin forțarea Constituției, ori prin acționarea chiar cu rea-credința.

Relaţia cu puterea executivă

Puterea executivă în România este exercitată de către Guvern. Președintele numește un candidat pentru funcția de prim-ministru, în urma consultărilor cu partidele parlamentare. Dacă un partid are majoritate în Parlament, consultarea va fi cu acel partid. Constituția noastră este ușor neclară cu privire la această numire, întrucât nu este precizată o obligația clară pentru președinte să numească o persoană propusă de partide, în ciudă faptului că totuși partidele sunt cele care vor vota Guvernul. Așadar, dacă președintele vrea să forțeze numirea unui candidat agreat de el, o poate face, partidele parlamentare având posibilitatea să respingă propunerea. Parlamentul, deși are ultimul cuvânt de spus în această privință, poate fi totuși dizolvat de către Președinte dacă respinge de două ori la vot validarea Guvernului (a candidaților propuși de Președinte).

Chiar și dacă am specula cu privire la teama parlamentărilor cu privire la dizolvarea Parlamentului și, implicit, pierderea mandatelor lor (în unele cazuri definitiv, pentru că s-ar putea să nu se mai regăsească în noile liste), forțarea unei numiri în ciuda opoziției lor ar conduce la un Guvern vulnerabil, slab și ineficient. Un Guvern poate funcționa în opoziție cu Președintele statului (și s-a dovedit deja acest lucru, în ultimii ani în România), dar nu și în opoziție cu Parlamentul, de al cărui vot depinde în continuare, atât în ce privește rămânerea în funcție, cât și în ce privește mare parte din exercitarea atribuțiilor sale. Asta pentru că, odată numit în funcție, Președintele nu-l mai poate revoca decât în niște condiții excepționale (demisie, deces, incompatibilitate sau în caz de începere a urmăririi penale față de membrii cabinetului. Cu mai multe detalii aici.). În același timp, Parlamentul poate demite Guvernul, prin vot politic (deci fără un temei obiectiv/legal) oricând dorește.

În materie de numiri de miniștri, atunci când ei sunt numiți prin votul Parlamentului (ca urmare a votului de încredere acordat întregului Guvern), președintele poate doar să ia act de respectivul vot, având obligația să îi numească în funcție. Dacă numirea survine că urmare a unei remanieri sau a altei situații prin care postul de ministru a fost vacantat, dar fără să se fi schimbat compoziția politică a Guvernului (caz în care este necesar votul în Parlament și suntem în prezența situație descrise în propoziția anterioară), Președintele statului are dreptul să respingă o propunere a prim-ministrului o singură data. Atunci când, în urma respingerii sale, prim-ministrul va veni cu o nouă propunere de ministru, președintele nu are altă posibilitate decât să facă numirea.

Relaţia cu puterea legislativă

În ce privește relația cu puterea legislativă, Președintele este cel care promulgă legile adoptate de către Parlament. În cazul în care Președintele are obiecții față de o anumită lege, are la dispoziție 2 “pârghii” constituționale. În primul caz, vorbim despre sesizarea pe care o poate face la Curtea Constituțională Română, atunci când obiecțiile privesc caracterul constituțional al legii. Dacă Curtea Constituțională constată că legea este constituțională, președintele poate apela la a două variantă: solicitarea de reexaminare a legii în Parlament. Nu este necesar ca președintele să uzeze de cele două mijloace în această ordine. Ea poate fi chiar inversată, ori pur și simplu să solicite reexaminarea direct atunci când nu există probleme de constituționalitate. Reexaminarea poate fi considerată drept o măsură politică, pe când constituționalitatea se impune doar dacă sunt astfel de probleme. Parlamentul poate ține cont de recomandările președintelui, sau poate să îi trimită din nou legea în formă sa inițială. În acest din urmă caz, președintele nu are altă posibilitate decât să promulge legea în termen de 10 zile.

Putem concluziona că președintele nu are decât atribuții simbolice în ce privește legiferarea în țara noastră: el promulgă orice lege, însă nu are control asupra conținutul legii. Poate cel mult să împiedice temporar aplicarea unei legi cu care nu este de acord. Astfel că, propunerile pe care un Președinte le face nu pot fi duse la îndeplinire decât că urmare a votului Parlamentului (sau ca urmare a deciziilor Guvernului, după caz).

Relaţia cu puterea judecătorească

În relația cu puterea judecătorească ne aflăm adesea într-o capcană. Spre exemplu, orice judecător sau procuror din România este numit în funcție de către Președintele statului. Numirea se face la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, ca urmare a parcurgerii etapelor legale (examene, etc.). Deasemenea, președintele este cel care, la propunerea Ministrului Justiției, numește șefii Parchetelor naționale (Procurorul General, Procurorul Șef al DNA, etc.). Nici aici președintele nu are niciun control cu privire la numele celui pe care-l numește, propunerea venind de la alt decident. Poate însă să refuze numirea dacă nu este de acord cu ea. Aici s-ar putea face un joc politic, prin care Președintele să încerce să influențeze numele personelor care să fie numite în aceste funcții. Însă ar fi destul de greu de pus în practică, dat fiind și costul politic al acțiunii (respingerea nejustificată a unor propuneri pe care inclusiv CSM-ul le-ar aviza pozitiv, ar avea consecințe politice asupra sa, ca să nu mai spunem faptul că un ministru al Justiției aflat în opoziție cu Președintele nu ar numi persoana agreată de primul, dar neagreată de el).

Ce-i ramane presedintelui?

Analizând influența instituțională pe care președintele o are față de cele trei mari puteri, constatăm că acesta este legat de mâini în majoritatea cazurilor. Ar fi greșit să ne oprim aici, pentru că totuși președintele are câteva atribuții destul de importante, dar majoritatea privesc situații excepționale.

Spuneam că președintele poate suspenda miniștri ai guvernului, dar numai dacă s-a pornit urmărirea penală față de ei. Președintele poate dizolva Parlamentul, dar numai dacă cad două guverne la vot în acel Parlament.

Deasemenea, Președintele este Comandantul Suprem al Armatei și îndeplineşte funcția de președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. El poate declara (cu aprobarea prealabilă, sau uneori ulterioară a Parlamentului) stare de moblizare parțială sau generală. Deasemenea, poate institui stare de urgență sau de asediu.

Barack Obama Traian Basescu

Foto: presidency.ro

O armă importantă a Președintelui rămâne referendumul consultativ. Spuneam la începutul articolului că președintele beneficiază de o legitimitate mare, dată de votul de care de obicei beneficiază. El însă nu poate impune soluții legislative sau cu privire la guvernare decât prin înțelegerea cu celelalte puteri ale statului (în speță, Parlamentul și Guvernul). Legitimitatea sa poate fi însă reconfirmata prin referendumuri consultative prin care ideile concrete ale președintelui să fie legitimate direct prin votul popular. Din punct de vedere democratic, Parlamentul sau Guvernul ar trebui să ia act de rezultatul unui astfel de referendum, însă din punct de vedere juridic, acesta rămâne unul consultativ, astfel că ei pot în egală măsură să ignore sau să amâne rezultatul, cu prețul unui decont politic ulterior.

Alte atribuții lăsate de Constituție în sarcina președintelui sunt:

ARTICOLUL 94
Preşedintele României îndeplineşte şi următoarele atribuţii:
a) conferă decoraţii şi titluri de onoare;
b) acordă gradele de mareşal, de general şi de amiral;
c) numeşte în funcţii publice, în condiţiile prevăzute de lege;
d) acordă graţierea individuală.

Cea mai importantă componentă a atribuțiilor prezidențiale rămâne cea din zona politicii externe. Președintele este cel care reprezintă țara pe plan extern. Prevederile din Constituție sunt următoarele:

ARTICOLUL 91
(1) Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de Guvern, şi le supune spre ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil. Celelalte tratate şi acorduri internaţionale se încheie, se aprobă sau se ratifică potrivit procedurii stabilite prin lege.

(2) Preşedintele, la propunerea Guvernului, acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai României şi aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice.

(3) Reprezentanţii diplomatici ai altor state sunt acreditaţi pe lângă Preşedintele României.

 

Conform unei decizii a Curții Constituționale dată acum un an, Președintele este cel care reprezintă țara în Consiliul European. Această decizie a tranșat o mai veche dispută între cele două funcții: președinte și prim-ministru.

În final, concluzia care se impune este aceea că un președinte nu își poate duce la îndeplinire în mod direct promisiunile și/sau programul său electoral. El le poate impune doar politic, prin intermediul discuțiilor și negocierilor cu celelalte puteri ale statului român. Entuziasmul și speranțele actuale, la care făceam referire și la începutul articolului, ar putea  rămâne fără finalitate, iar acest lucru nici măcar să nu i se datoreze președintelui ales. Ci altor decidenţi politici.
—————————————————-
Ti-a fost de ajutor articolul? Poti sustine ConsilierJuridic.com printr-o donatie apasand butonul de mai jos:

Avem presedinte nou. Dar hai sa-i cunoastem si atributiile!
5 (100%) 3 votes

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *