Despre arestul la domiciliu

Arest la domiciliuNoul Cod de Procedură penală a adus, odată cu intrarea sa în vigoare și o noutate legislativă pentru România: Arestul la domiciliu. Acesta reprezintă una din cele 5 măsuri preventive avute la îndemână împotriva inculpaților (alături de reținere, arestarea preventivă, controlul judiciar și controlul judiciar pe cautine).

La fel ca la începutul articolului despre arestarea preventivă, și aici trebuie să pornim de la mențiunea foarte importantă conform căreia arestarea (preventivă sau la domiciliu) nu este în măsură să înfrângă principiul prezumției cu privire la nevinovăția unei persoane. În acel moment persoana în cauză nu este reținută pentru că ar fi comis o infracțiune, căci atunci totul ar echivala cu o antepronuntare, iar întregul proces care urmează nu ar mai avea niciun sens. Ori tocmai în interesul procesului este reținută preventiv persoana, pentru că există indicii că mersul acestuia ar fi perturbat de către aceasta.

Exceptând reținerea, care poate fi dispusă de procuror pe o durată de maxim 24 de ore, toate celelalte patru măsuri preventive vor fi stabile de către instanță (de către judecătorul de drepturi și libertăți, în principiu, cu excepția situație în care dosarul a avansat și se află pe rolul instanței, caz în care va decide judecătorul de cameră preliminară, respectiv instanța investită cu cauza, dacă s-a trecut și de etapă camerei preliminare). Ele vin oarecum gradual, astfel că dacă instanța consideră că arestarea preventivă e prea dură, ea va putea opta pentru o măsură mai ușoară, respectiv arestul la domiciliu, despre care ne-am propus să discutăm astăzi.
Așa cum măsura arestului la domiciliu nu înseamnă automat că persoana este VINOVATĂ, nici neluarea acestei măsuri de către judecător nu înseamnă automat că persoana este NEVINOVATĂ. Este lesne de înțeles că, din moment ce arestul la domiciliu este doar una din cele 5 măsuri care pot fi dispuse, aproape cea mai grea, judecătorii au la îndemână și măsuri mult mai blânde față de inculpații de bună credință care colaborează cu anchetatorii. Un inculpat, care poate nu a comis fapta de care este suspectat, e posibil să comită acțiuni menite să-l facă să fie arestat preventiv sau la domiciliu. Spre exemplu, din exces de zel, să contacteze martorul pentru a se asigura că acesta va spune adevărul (adevăr care-l va achita). În ochii judecătorului această acțiune va putea fi suficientă pentru a-l arestă la domiciliu.

Starea normală este anchetarea și judecarea inculpatului în stare de libertate. Dar atunci când sunt îndeplinite anumite suspiciuni, se impune excepția luării unei măsuri preventive, ținând cont de condițiile prevăzute de articolul 202, al 1 și articolul 223 (inculpatul să fi încercat într-un fel sau altul să zădărnicească ancheta sau judecata).

Conform Codului de Procedură Penală, arestul la domiciliu este definitit că fiind:

Art. 221 – Conţinutul măsurii arestului la domiciliu

(1) Măsura arestului la domiciliu constă în obligaţia impusă inculpatului, pe o perioadă determinată, de a nu părăsi imobilul unde locuieşte, fără permisiunea organului judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se află cauza şi de a se supune unor restricţii stabilite de acesta.

Obligațiile pe care inculpatul le are pe perioada cât a fost arestat sunt următoarele:

(2) Pe durata arestului la domiciliu, inculpatul are următoarele obligaţii:

  • a) să se prezinte în faţa organului de urmărire penală, a judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei de judecată ori de câte ori este chemat;
  • b) să nu comunice cu persoana vătămată sau membrii de familie ai acesteia, cu alţi participanţi la comiterea infracţiunii, cu martorii ori experţii, precum şi cu orice alte persoane care nu locuiesc în mod obişnuit împreună cu el sau nu se află în îngrijirea sa.

Dacă prima condiție este ceva oarecum banal, a doua condiție este foarte esențială, pentru că un arestat la domiciliu riscă foarte ușor să-și transforme arestarea la domiciliu în arestare propriu-zisă neținând cont de interdicțiile de comunicare pe care le are instituite. Comunicarea nu poate avea loc nici prin mijloacele tehnice (telefon, etc.)

Dat fiind că, în astfel de situații, regula este ca inculpatul să nu fie supravegheat efectiv (există posibilitatea ca judecătorul să decidă supravegherea lui prin intermediul unei brățări electronice), se merge în principiu pe buna credința a inculpatului. Astfel, părăsirea cu rea-credința a locuinței va atrage revocarea măsurii și înlocuirea ei cu arestarea preventivă. Totuși, este permisă părăsirea locuinței în cazuri de urgență (dar cu înștiințarea imediată a organelor în sarcina cărora cade supravegherea). În orice alte situații, părăsirea locuinței este permisă numai ca urmare a unei solicitări adresate judecătorului de drepturi și libertăți și acceptată în prealabil de acesta, bineînțeles.

În ce privește durata, această se poate dispune pe o perioadă de maxim 30 de zile. Dacă motivele care au stat la baza solicitării rămân și după cele 30 de zile, se poate solicita prelungirea pe o perioadă care, la fel, nu va putea depăși 30 de zile. Această propunere trebuie să fie făcută cu 5 zile înainte de expirarea celor 30 de zile.

În total, măsura poate fi prelungită de 5 ori (adică poate fi luată pe o durată maximă de 180 de zile).

Despre arestul la domiciliu
5 (100%) 3 votes

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *