Libertatea de exprimare în online

Liberatea de exprimare a fost unul din lucrurile cele mai de preț câștigate după revoluția din Decembrie 1989, alături de ideea de libertate în sine. După o lungă perioadă în care propria opinie, nici măcar rostită uneori, ci doar prezumată, te ducea direct la canal, autorii Constituției României au statuat:

(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.

(2) Cenzura de orice fel este interzisă.

cenzuraO greșeală fundamentală de interpretare a rândurilor de mai sus este aceea de a le analiza în abstract, adică decontextualizat. Într-o astfel de interpretare, libertatatea de exprimare ar putea funcționa fără nicio limită. Numai că aceeași Constituție prevede și alte drepturi, care în unele situații intră în conflict cu dreptul la libera exprimare. Tocmai aceste conflicte de drepturi marchează și limitele drepturilor în sine. Un principiu de drept spune că  „Dreptul tău se termină acolo unde începe dreptul meu”. Cu alte cuvinte, libertatea ta de exprimare ar trebui să se termine acolo unde începe o altă libertate (sau drept) a persoanei la care faci tu referire (acolo unde începe dreptul său la intimitate, spre exemplu). Constituția nu-ți interzice să-ți exprimi ideile sau opiniile, dar îți spune să nu prejudiciezi anumite valori:„(6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.”. Articolul 57 plusează şi mai mult: „Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi”. În baza acestor articole din urmă (și a altora), Codul Penal român și Codul Civil român instituie unele sancțiuni, fie penale, ori fie de altă natură pentru acei care își folosesc libertatea de exprimare în scopuri rău intenţionate prin care îi afectează sau prejudiciază pe alții.

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prevede la punctul 2 al articolului 10 că exercitarea acestor libertăţi (libertatea de opinie şi libertatea de idei, etc.) ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranță publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora.

Stabilind într-o oarecare măsură prin rândurile de mai sus limitele dreptului la liberă exprimare, să vorbim puțin și de noțiunea de abuz de drept. În legislația noastră, drepturile sunt recunoscute în scopul de a satisface interesele personale, materiale și culturale, în acord cu interesul comunitar, potrivit legii și regulilor de conviețuire socială – în cazul persoanei fizice – sau în vederea asigurării creșterii neîncetate a bunăstării materiale și spirituale a populației, prin dezvoltarea puterii economice a țării – în cazul persoanelor juridice. Cu alte cuvinte, există și un interes al comunității de care nu putem face abstracție. Abuzul de drept presupune exercitarea drepturilor recunoscute de lege fără a ține cont de limitele date de scopul și echitatea ei, împotrivă funcției lor economice și sociale.

Codul Civil defineşte abuzul de drept chiar de la început, prin articolul 15:

Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe.

Cu alte cuvinte, a invoca libera exprimare în situația în care ea încalcă vădit dreptul la imagine, la demnitate ori alte drepturi ale unei alte persoane, poate fi considerat că fiind un abuz de drept, ceea ce face că exercitarea dreptului în sine, altfel permis de lege, să fie considerată ca fiind o faptă ilicita. În aceeași regiștri, dar în sens invers, dreptul de a nu fi denigrată o societate, de a nu-i fi deturnată clientela ori alte drepturi asemănătoare nu pot fi invocate în apărarea persoanei juridice, atunci când în temeiul dreptului la informare sunt făcute publice anumite informații cu privire la ea (spre exemplu, ca urmare a unui control, s-au descoperit nereguli grave la o societate comericiala, iar o publicație media publică acest raport).

Libertatea de exprimare în online

Libertatea de exprimare, în sensul răspândirii de informații, avea un număr limitativ de pârghii pentru a se răspândi, acestea fiind mediile tradiționale de comunicare (ziare, reviste, televiziune, radio, etc. și distinct de acestea, viul grai). Odată cu apariția internetului, cât mai ales odată cu explozia de canale de comunicare pe care acesta le pune la dispoziție, s-au ridicat nenumărate probleme de ordin juridic. Apariția blogurilor personale, a forumurilor de discuții, cât mai ales a rețelelor sociale au dus comunicarea și răspândirea informațiilor la un alt nivel greu, dacă nu imposibil de reglementat în sensul în care înțelegeam acest lucru până atunci. Spre exemplu, televiziunile se supun unor reglementări clare, de la care nu se pot deroga sub niciun aspect. Însăși obținerea licenței se face sub imperiul unei aprobări din partea organismului național (CNA – Consiliul Naţional al Audiovizualului) împuternicit cu aceste atribuţii. Grila de programe, conţinutul acestora, cât şi ideile răspândite trebuie să respecte Codul de reglementare a conţinutului audiovizual.

O reglementare de acest fel pentru întreg internetul ar fi oarecum imposibilă, pentru că ar echivala cu însăși reglementarea libertății de exprimare. Internetul nu este altceva decât un instrument prin care comunicarea convențională a omului/userului se extinde, datorită mijloacelor necesare (un status pe Facebook, un post pe blog). Spre deosebire de televiziuni, nu ai nevoie de o autorizație în baza căreia să funcționezi pe internet. Trebuie făcută deosebirea dintre internet în ansamblul sau și unele instrumente care au nevoie de internet pentru a propaga informația. Astfel că CNA-ul are atribuții în ce privește conținutul video de tipul video on demand, de exemplu. Chiar dacă nu există reglementări în bloc cu privire la conținutul de internet, în particular, fiecare instrument poate fi reglementat în funcție de specificul său (de exemplu, conținutul pornografic din mediul online beneficiază de o reglementare strictă). Dar acest lucru nu echivalează cu reglementarea internetului în sine.

Concluzia pe care trebuie să o tragem din cele spuse mai sus este că libertatea de exprimare de care o persoană beneficiază se extinde și la nivelul mediului online. Astfel că, ce este permis a fi spus în public, este permis a fi spus și în mediul online -“ mediu care în funcție de caracteristicile sale, este de cele mai multe ori considerat că fiind tot public („Reţeaua de socializare Facebook nu poate echivala, sub aspectul controlului mesajelor difuzate cu o căsuță poștală electronică. Profilul său personal pe Facebook chiar dacă este accesibil doar prietenilor adică unui grup restrâns de persoane, tot public este, oricare dintre „prieteni” putând distribui informațiile postate de titularul paginii, aspecte pe care reclamantul le cunoştea” – Curtea de Apel Târgu-Mureș, 17 ianuarie 2013). Interpretarea contrară este că, ce nu este permis a fi spus în public (scoțând din discuție canalele reglementate distinct), nu este permis a fi spus nici prin intermediul internetului (blogului, rețelelor sociale, site-urilor proprii, forumurilor, etc.). Acest lucru este întărit și de o rezoluție a Consiliului pentru Drepturile Omului din cadrul ONU, adoptată în iulie 2012, prin care se stabilea că o persoană are aceleași drepturi atât în viață reală cât și pe internet. Prin analogie, are implicit aceleași obligații, pentru că existența unui drept al unei persoane presupune în mod automat obligații în sarcina restului persoanelor de a-l respecta. Dacă ne ducem și mai mult în timp, Comitetul de Miniștri a adoptat la cea de-a 840-a reuniune a Miniștrilor Adjuncți, care a avut loc la Strasbourg în data de 28.05.2003, declarația privind libertatea comunicării pe Internet, unde găsim la punctul 1 următorul text: „Statele membre nu ar trebui să supună conținutul de pe Internet la restricții care le depășesc pe cele aplicate altor mijloace de furnizare de conținut.

Modul în care informația este propagată pe internet, îi conferă acestuia unele caracteristici speciale, care în unele situații duc la interpretarea deficitară a legislației în vigoare. Pe internet informația poate fi răspândită rapid în oricare colț al lumii și poate fi accesată la fel de ușor. Deasemenea, are un caracter relativ perpetuu, în sensul că ea, odată scrisă, rămâne permanent accesibilă (sau cel puțin până la o nouă intervenție a celui care a emis-o, în care să o șteargă). Tocmai din acest motiv o încălcare a drepturilor unei persoane realizată prin intermediul mediului online poate avea consecințe mult mai grave prin prisma expunerii și a modului în care aceasta se propagă.

O situaţie distinctă este aceea în care vorbim, ca părţi, de diferite entităţi comerciale. Ordonanţa de Guvern nr. 12/2014 (pentru modificarea şi completarea Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale şi a altor acte în domeniul concurenţei), următoarele practici de concurenţă neloială:

  • denigrarea unui competitor;
  • deturnarea clientelei;
  • orice alte practici comerciale care contravin uzanţelor cinstite şi principiului general al bunei-credinţe;

Ordonanța privește denigrare, deturnarea clientelei ori alte practici imorale săvârșite în general. Însă acestea pot fi săvârșite cu foarte mare ușurință prin intermediul mediului online. Amenda în astfel de cazuri poate ajunge până la 50.000 lei (sau 5000 lei dacă vorbim de un contravenient persoană fizică).

Spre exemplu, în cazul deturnării de clientelă, cel prejudiciat trebuie să demonstreze deturnarea ca stare de fapt, alături de o legătură de cauzalitate între această și folosirea, de exemplu, a unor secrete comerciale (dar pentru care să fi fost luate măsuri de protecție).

Prejudiciul cauzat se recuperează în aceste situații prin intentarea unei acțiuni civile în instanță. Instanța competentă să judece aceste cauze va fi tribunalul de pe raza județului în care își are sediul pârâtul sau unde s-au petrecut aceste fapte. Totuși, pentru constatarea unor practici de concurență neloială, reclamantul poate intenta și o acțiune separată către Consiliul Concurenței (instituția care va emite amenda de până la 50.000 lei amintită mai sus).

Practicile comerciale care să intre sub sfera concurenței neloiale trebuie să fie săvârșite cu rea-credință! Review-ul negativ nu poate constitui o denigrare, atâta timp cât se bazează pe o argumentație corectă și atâta timp cât relevă niște aspecte reale, chiar dacă prin el se prejudiciază într-un fel imaginea societăţii în cauză.

Este de notorietate cazul dintre o firmă românească și un blogger care a prezentat mai multe review-uri critice asupra produsului lor. Critica privea demontarea anumitor afirmații făcute în scop vădit de marketing, care însă nu aveau un fundament științific, produsul fiind unul din zonă medicală. Societatea în cauză a încercat să obțină închiderea blogului, acționând platforma de găzduire WordPress în instanță, ori obligarea acesteia la publicarea numelui deținătorului blogului, pentru a putea fi acționat în judecată. Soluția pe scurt a Judecătoriei Sectorului 4 a fost următoarea: Respinge cererea, ca neîntemeiată. Obligă reclamanta la plata sumei de 2500 USD, echivalent în lei la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând cheltuieli de judecată. Cu alte cuvinte, instanţa nu a considerat că se impune ca WordPress să fie obligată să facă public numele autorului blogului, cererea fiind considerată neintemeiată.

Libertatea de exprimare nu poate fi așadar restrânsă sub forma interzicerii review-urilor negative, chiar dacă prin acestea se pricinuiesc pagube unei anumite societăți. Este o informație de utilitate publică prezentarea onestă și reală a unor specificații ale unui produs. Prejudiciul în caz contrar s-ar muta în buzunarele consumatorului.

La pol opus se află un alt caz, e adevărat, nu comercial, însă jurisprudență românească în materie de astfel de cauze este foarte rară, în care un blogger care a fost dat în judecată de un politician, a fost obligat la plata unor daune morale de 5000 lei. Diferența era însă că în acest din urmă caz, bloggerul nu a realizat o critică pertinență cu privire la o persoană publică, ci doar o serie de ironii și insinuări care pot ușor să depasesca principiul “libertatea mea se termină acolo unde începe a ta”. Concret, a fost vorba despre un sondaj de opinie cu conținutul “Cât valorează onoarea familiei lui X?”, urmând ca răspunsurile să fie formulate exclusiv sub o tentă ironică. În acest caz instanța a apreciat că opiniile formulate sunt de natură să batjocorească întreagă familie a politicianului și să acorde despăgubirile în cauză.

Așadar, făcând o paralelă între critică și batjocură, am ajunge la următoarele concluzii: în ambele cazuri cel în cauză este prejudiciat, din punct de vedere al imaginii. Diferența dintre a răspunde delictual sau nu este însă dată de buna sau reaua credință al celui care formulează critica/batjocura. Bineînțeles că vorbim de 2 extreme și între cele două ne putem situa cu multe nuanțe, instanța fiind competentă întotdeauna să plaseze cazul mai aproape de o “graniţă” sau de alta.

 

Studiu de caz: Sentinţa 21/2014 – Curtea de Apel Targu-Mureş

Postare cu caracter discriminatoriu pe reţeaua de socializare Facebook

ciocan instantaMN, director de cabinet al Prefecturii Mureș la data faptelor, a fost sancționat de către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării pentru un mesaj cu caracter discriminatoriu postat pe rețeaua de socializare Facebook. MN a contestat această amendă, motivând că postarea a fost făcută pe contul său de Facebook și ea putea fi vizionată doar de către cei care erau înregistrați ca prieteni ai săi, deci nu în public. Dealtfel, postarea a ajuns în presă și implicit la CNDC prin intermediul unei capturi (screenshot) de ecran. MN a invocat tot în apărarea sa faptul că a postat în timpul liber această postare, prin intermediul unui cont în care nu era menționat în niciun fel calitatea sa publică.

Instanța a stabilit în motivarea deciziei sale că nu se poate face abstracție de funcția pe care MN o deține, chiar dacă postarea s-a efectuat prin intermediul unui cont în care acest lucru nu era menționată funcția și chiar dacă „autorul era în timpul său liber”. O persoană care deține o funcție publică, date fiind responsabilitățile sale publice trebuie să fie rezervată cu privire la unele declarații de această natură. Ori faptul că exprimă o opinie subiectivă în timpul sau liber și în calitate de persoană privată nu poate fi interpretat în contextul unei disocieri a personei care ocupă funcția publică de persoană privată care a formulat-o. Astfel că responsabilitățile sale sociale dăinuie pe toată durata funcției, indiferent că se află în interiorul sau în afara orelor de program.

Un alt aspect interesant, chiar o premieră pentru România acelor momente a fost următoarea precizare a instanței, făcută cu privire la faptul că fapta nu ar fi comisă în loc public. Ori instanță s-a exprimat tranșant cu privire la acest aspect, menționând că rețeaua de socializare, chiar și închisă persoanelor din afara cercului de prieteni tot „loc public” rămâne (sub aspect legal), indiferent că numărul prietenilor care văd mesajul este mai mic sau mai mare. Oricare din ei poate distribui mai departe respectă postare.

Ca o concluzie, putem spune că instanța a stabilit că profilul de Facebook este doar un mijloc pentru mesajul transmis care nu „filtreaza” calitățile pe care le are persoana în cauză. El ajunge la destinație așa cum ar fi fost transmis prin viu grai de către autor. Iar faptul că destinatarii fac parte dintr-un cerc închis (prietenii online ai autorului) nu este de natură să anuleze ideea de „public”. Instanța a făcut o deosebire clară între situația în care ar fi fost folosit un instrument de comunicare privată (un serviciu de e-mail, chat, etc.) și situația de față, când mesajul este aruncat oarecum în „eter”, el putând fi „interceptat” și mai departe propagat de către oricine din acea lista de prieteni.

—————————————————-

Ti-a fost de ajutor articolul? Poti sustine ConsilierJuridic.com printr-o donatie apasand butonul de mai jos:

Libertatea de exprimare în online
5 (100%) 7 votes

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *